PRESA
Interviu despre cancerul de sân în publicația online Vice
Din punct de vedere medical, trăim într-o cultură a cancerului. Dacă e să te iei după datele de pe Internet, totul te predispune la cancer: mâncarea, apa îmbuteliată, pantofii, fumatul, aerul, soarele, moștenirea genetică, stilul de viață, emoțiile negative, viața. Dacă nu mă crezi, ai aici o listă cu chestii care cauzează cancer. Să nu mai zic că toată lumea de care aud că moare din alte motive decât bătrânețea, moare de cancer. Dar cea mai chinuitoare este psihoza cancerului.
Nu știu tu cum ești, dar pe mine, dacă mă doare în gât, cred că am cancer. Și dacă mă uit pe internet la simptomele cancerului de gât, mi se pare că manifest o mare parte dintre ele. Dacă mă doare capul, cer repede un RMN, parcă simt deja tumoarea cum îmi cucerește creierul. Și pentru că sunt femeie, cel mai probabil, conform statisticilor, dacă este să fac cancer, o să fac cancer de sân. Pentru că este principala cauză a decesului la femeile între 35 și 55 de ani, din toată Europa.
Ei bine, mai am o veste proastă. Există ceva mai rău decât să te îmbolnăvești de cancer, ca femeie: să te îmbolnăvești de cancer în România. Aici nu există un program național de depistare a cancerului de sân, așa cum există pentru cel de col uterin, de exemplu. Iar controlul sânilor la femeile de peste 30 de ani nu face parte din rutina unui control ginecologic, așa cum se întâmplă în țările vestice. Cu alte cuvinte, statului nu-i prea pasă de liniștea ta psihică.
Și lucrurile stau și mai nasol în continuare, chiar dacă ai norocul să-ți descoperi problema relativ devreme. Din nou, ghinion că ești în România. Aici, majoritatea chirurgilor nu-și bat capul cu abordări sofisticate: îți extirpă complet sânii, ganglionii și te trec pe radioterapie, chiar dacă asta nu se mai practică la țările vestice de mult.
Ca să evit paranoia cancero-apocaliptică de pe internet, m-am întâlnit cu Dr. Iosif Niculescu, chirurg ginecolog cu peste 30 de ani de experiență internațională, care, de doi ani, a reînceput să practice și în România, chiar dacă merge des în Germania pentru intervenții. Dr. Niculescu a lucrat doi ani într-un centru oncologic specializat în cancerul de sân în Kaufbeuren, sudul Germaniei, unde se tratează peste patru sute de cazuri noi pe an.
VICE: Ce presupune examinarea clinică de rutină a sânilor și depistarea cancerului de sân?
Iosif Niculescu: Presupune palparea, dar și o inspecție vizuală pentru a vedea dacă există o modificare a pielii sânilor, posibil în cazul tumorilor superficiale: „piele de portocală‟, „adâncituri‟ în conturul sânului... Dacă luăm o sută de femei cu tumoră de sân și le palpăm pe toate, descoperim cancerul numai la 20-25 dintre ele. Dacă le facem și o ecografie, depistăm cancerul la maxim 65, iar cu aparaturi sofisticate, poate dacă se adaugă acum sonoelastografia, care e o nouă variantă de ecografie, ajungem, poate, la peste 65. Mamografia reusește să depisteze 85%. Dacă adăugăm rezonanța magnetică, poate sărim de acest procent, cu prețul multor rezultate fals pozitive.
Pacientele din România sunt atente la aceste semnale sau vin în stadii avansate?
Pentru că nu există un program național de screening pentru cancerul de sân, pacientele vin când descoperă ele însele un nodul, sau în urma unui consult când, mai mult sau mai puțin întâmplător, medicul descoperă un nodul la sân. Dacă ai norocul să fie o tumoră localizată foarte aproape de piele, superficială, atunci se descoperă repede, în stadiul unu, maxim doi. Dacă este o tumoră profundă, de regulă, se descoperă în stadii dincolo de doi.
Cum reacționează pacientele din România când le cereți să le palpați sânii? Vă întreb asta și pentru că palparea sânilor nu face parte din consultul standard din ginecologie.
Li se pare ciudat. Multe chiar spun că „asta n-a făcut nimeni până acum‟, ceea ce nu este în regulă. În țara asta, sânul este cumva ieșit din interesul ginecologilor. În alte părți, face parte din examinarea ginecologică generală, obligatorie la femeia peste 30 de ani. În Germania, de exemplu, suntem obligați să palpăm sânul tuturor femeilor peste 30 de ani, cel puțin odată pe an. Restul metodelor - mamografie, ecografie - intervin la diferite etape ale vieții.
Când analizele indică o tumoră malignă, cât de delicată este comunicarea cu pacienta? Ați întâlnit cazuri extreme de reacție?
Da. De la „eu lupt, eu fac, eu ascult, eu îmi doresc să fac absolut tot ce este posibil pentru viața mea, ca să știu că o să fie bine‟, până la depresie și abandon. Mai există și alte lucruri tipic românești, pe care nu le luăm mereu în seamă: presiunea pe care familia o pune pentru a nu-i spune pacientului oncologic că are cancer, cu gândul că îl protejează. Asta e greu de conceput în alte părți. Mi-e imposibil să nu le spun pacienților sau să pornesc un tratament complicat fără o relație bazată pe încredere. Este imposibil să ai doar familia ca intermediar în orice discuție. Poate doar când ai de-a face cu pacienți într-o stare precară de înțelegere a situației, pentru că sunt prea în vârstă sau pentru că au o altă boală.
Care sunt șansele unei paciente care are cancer de sân?
Din o sută de paciente pe care le diagnostichez în stadiul stadiul unu, la care descopăr o tumoră de o dimensiune sub doi centimetri, cu terapia corespunzătoare, vor reuși să supraviețuiască, peste cinci ani, un procent de 90-95%. E formidabil.
Continuarea interviului o puteți citi aici.